Amintirile Maicii Glicheria

Maica Glicheria, tânără monahie

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

La Sibiu şi în satele din împrejurimile sale încă trăiesc ucenici ai Părintelui Arsenie Bo­ca. După o viaţă închinată lui Dumnezeu, ti­nerii care acum 65-70 de ani ascultau predicile fier­binţi ale duhovnicului de la Sâm­băta, aşteaptă smeriţi întâlnirea cu Mi­rele Ceresc.

La Ocna Sibiului, locali­tate cău­tată mai ales pentru lacurile sale să­rate, am cu­noscut-o, cu sprijinul pă­rin­telui Ioan Sofonea, pe Maica Gli­cheria. La 87 de ani, trăieşte retrasă în urbea sa natală, susţi­nută de Ade­la, o soră duhov­ni­ceas­că. S-a născut pe 19 iu­lie 1925 la Ocna, într-o fa­milie cu zece

copii. Părinţii săi, Savu şi Maria Curtean, oameni cu frica lui Dum­ne­zeu, care trăiau din creşterea animalelor şi cultivarea pă­mântului, au botezat-o cu numele Maicii Dom­nului: Maria. Bună, evla­vioasă şi inteligentă - aşa cum a ca­racterizat-o Părintele Arse­nie -, Maica Glicheria are în glasul său hotărârea celui ca­re a îndru­mat-o spre călu­gărie.

O întâlnire pentru o viaţă

În vremea copilăriei mele - povesteşte Maica Gli­cheria - era aici, la Ocna, un părinte pe nume Roşca. Duminică dimineaţa mergeam la şcoală, să facem gim­nastică, şi-apoi veneam, aşezaţi pe două rânduri, la biserică. Pe mine m-a pus să am grijă de rândul fe­telor, ca nu cumva să plece şi să nu vină la slujbă vreuna dintre ele. În biserică, Părintele Roşca ne punea pe fete în stânga şi pe băieţi în dreapta.

Când eram în clasa a 7-a, a venit la Ocna un preot nou, Miron Mihăilescu, ca să slujească, să îl cunoască oa­menii şi să-l aleagă ca preot în sat. Ocna are trei bise­rici ortodoxe, mai multe parohii şi una era vacantă. Ţin minte ca azi: în ziua când a venit Părintele Mihăi­lescu, era împreună cu Părintele Roşca şi i-am întâlnit în curtea bisericii. Le-am sărutat mâna cu smerenie.



Maria şi Savu Curtean, părinţii Maicii Glicheria
Atunci Părintele Roşca a zis cu entuziasm:

- Asta-i fata noastră! Mamă-sa ne face pâine şi boboloţ. Ea ne-aduce pâine şi bo­bo­loţ şi lapte, pe gratis! Tată-său ne lucră locurile şi ne-aduce lemne din pădure. Pe gratis!

Tata era un om foarte bun. Numai cu draga tatălui şi draga tuţului îmi vorbea. Mama, la fel, îmi spunea cruciu mumii, cruciule. Odată, când veneam de la casa noastră, de pe strada mică şi mergeam la sora mea mai mare, la liţa Paraschiva, m-am întâlnit pe drum cu pă­rintele Mihăi­lescu şi el mi-a zis: "Când te duci acasă, în­treabă-i pe mamă-ta şi pe tată-tău dacă nu te lasă să vii să stai la noi, până ne gă­sim o servitoare. Pe Ana n-o mai putem ţine”. Am aflat mai târziu că Ana venea seara acasă cu băieţi, care o ţineau de vorbă la poartă, şi n-avea grijă de copiii părin­te­lui, aşa cum s-ar fi cu­venit. M-am dus acasă şi am zis mamei care e dorinţa părintelui Mihăi­les­cu: "Eu te las, draga mamii, da' du-te şi-ntreabă şi pe tată-tău”. Tata făcea lătura la porci într-o găleată, în curte. "Te duci”, a zis tata, "da' fără bani, până îşi găseşte o servitoare”. De la 14 ani şi până la 22 de ani, când m-am dus la mânăstire, am stat la dânşii, la familia preotului Miron Mihăilescu.

Şi odată, să fi fost prin 1943-44, la Părintele Miron Mihăilescu a venit Părintele Arsenie Boca. Se cu­noş­teau din timpul studiilor la Aca­demia Teologică "An­dreiană” din Sibiu. Erau prieteni. Doamna preoteasă m-a rugat să calc cearşafuri, să îmbrac pernele şi să fac patul pe care urma să doarmă Părintele Arsenie. Credeţi c-a putut să doarmă?! A şezut toată noaptea pe un scaun. S-a umplut camera de oameni. Era plin gan­gul, şi chiar şi în stradă aşteptau oamenii la rând, ca să poată vorbi cu Părintele Arsenie. Fiecare voia să-şi spu­nă necazurile, să primească un sfat. Târziu, după ce a plecat toată lumea, a venit în bucătărie, ca să se spele la chiuvetă. Şi atunci i-am zis:

- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire.
- Dar părinţii tăi vor să te lase?

- Da.

- Mai vii pe la Sâmbăta şi-apăi mai stăm de vorbă. Bine?

- Da, Părinte.

S-a spălat şi a plecat. Şi de atunci am început să merg la Sâmbăta, la Mânăs­tirea Brâncoveanu, doar doar îmi va zice într-o zi că e timpul să plec la mâ­năstire.

Văzător cu duhul

Într-o duminică am plecat de la Ocna, împreună cu preotul Miron Mihăilescu, la Mânăstirea Brâncoveanu. De la gara Sâmbăta se mergea pe jos vreo 15 km. Pe drum, ne-a ajuns din urmă o căruţă plină de oameni. Şi ei mergeau la mânăstire. Cel care mâna caii a zis: "Hai sus în căruţă!”. Noi i-am zis că nu mai e loc, dar el a răspuns: "Dacă-i loc în suflet, este şi în căruţă”. Cu greu ne-am suit. Stăteau oamenii şi câte unul în poala celuilalt. Dar ce bucurie era să mergi cântând la mâ­năs­tire!



Maica Glicheria la 87 de ani

Sfânta Liturghie se făcea afară. Curtea era plină de oa­meni. Încă nu era făcut altarul din pădure. La sfâr­şitul slujbei, Părintele Arsenie a început predica spu­nând: "Iubiţi credincioşi...”. Deodată, a început o ploaie mare, care ne-a udat pe toţi până la piele. Pă­rintele ne-a zis: "Nu vă speriaţi, că Acela care vă udă vă şi usucă”. Şi a continuat predica. Toţi am ascultat cu mare atenţie. A cuvântat mult şi, în timp ce vorbea, Dumnezeu a dat un soare atât de puternic, încât pe când Părintele a terminat predica, eram toţi uscaţi, de parcă n-ar fi fost nici o ploaie. Maica Glicheria la 87 de ani

Altădată, m-am dus singură la Mânăstirea Brân­co­veanu. S-a făcut priveghere afară, la altarul din pă­dure. A doua zi era un praznic mare. Şi după slujbă, noap­tea, pe la ora 2, m-am aşezat pe iarbă, cu sacoşa sub cap, ca să mă odihnesc. Erau mai mulţi oameni pe lângă mi­ne. Era întuneric. Mânăstirea nu avea curent elec­tric. Deodată, aud o voce, departe:

- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Cineva de la Ocna Si­biului!... Mă gândeam: Oare cine strigă?... Pe mine să mă caute?... Era Părintele Arsenie care se apropia, mer­gând peste lume, peste cei culcaţi pe iarbă, cum trec preoţii cu Sfintele Daruri, peste oameni şi haine, în locurile unde se ţine acest obicei. Aud iar:

- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Când a ajuns aproape de mine, am zis:

- Eu! Eu îs din Ocna.

- Hai!... Scoală-te de acolo! Tu ai apă la plămâni. Du-te acolo, în şop! M-am dus în şo­pron, unde mai erau vreo şase femei. Pe întune­ric, de la distanţă, a ştiut că am apă la plămâni şi că sunt de la Ocna Sibiului!... Între atâtea sute de oameni care erau acolo, pe jos! Şi a venit să mă trimită în şopron, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc mai rău.

Şcoală şi călugărie

În vara lui 1947, m-am dus iar la Sâmbăta, cu pă­rin­tele Miron Mihăilescu. Tot la o sărbă­toare mare. Şi atunci, noaptea, după prive­ghere, ne-a împărţit Părin­tele Arsenie. 32 de persoane se spovedesc la cutare preot, 32 la alt preot, 32 la alt preot. Pe întuneric a fost această împărţeală. M-am dus şi eu într-o cămăruţă. Stăteam şi gândeam: îmi vine rândul ultima, că întâi intrau la spovedit oamenii mai în vârstă. Şi numa' ce vine Părintele Mihăilescu şi-mi spune: "Hai, că te chea­mă Părintele Arsenie!”. M-am dus. Părintele şe­dea pe o bancă lângă chilia dânsului, la stăreţia veche.

- Ia loc, mi-a zis. Am şezut pe bancă lângă Sfinţia sa.

- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire, i-am spus din nou.

- Părinţii vor să te lase? m-a întrebat, nu cumva ei să nu fie de acord.

- Da, Părinte. Mă lasă.

- Te duci pe data de 23 august, la Mâ­năstirea Bistriţa de Vâlcea. Acolo faci şi şcoală, şi călugărie.

Maica Glicheria, alături de ucenica Adela (st.), preotul Ioan Sofronea şi preoteasa Aurelia Sofronea

- Părinte, eu vreau să merg pentru că­lugărie. Nu cumva dacă nu ştiu ceva la şcoa­lă, dacă nu învăţ bine, să mă dea afară.


- Da, mă, da' acolo faci şi şcoală, şi călugărie! - a zis zâmbind, dar cu hotărâre. Într-adevăr, acolo se făcea şi liceul, şi semi­narul. La 22 de ani, am plecat la mânăstire. Era în 1947. Liceul şi seminarul îl făceam la Mânăstirea Hurezi.

La Mânăstirea Bistriţa erau peste 700 de suflete: călugăriţe, surori de mânăstire, eleve. Cam 400 dintre ele erau orfane sau părăsite de părinţi, din pruncie. Ma­mele veneau şi le lăsau noaptea, la poarta mânăs­tirii, cu un bilet în scutece. Când am ajuns eu acolo, unele dintre acestea erau deja călugăriţe la mânăstire. Ţin minte că era o fată demonizată. Maica Olga Gologan, sta­reţa Mânăstirii Bistriţa - Mama Olga, cum îi spu­neam noi - ne-a zis:

- Dacă o vedeţi cum cade prin curte şi face spume, s-o prindeţi de deget, să strângeţi tare şi să vă rugaţi la Dumnezeu, să ziceţi Tatăl nostru, ca să-şi revină.

La Bistriţa, făceam cu rândul, cu săptămâna, la bu­cătărie. Se coceau 9 cuptoare de pâine în 24 de ore. Se făceau şi 32 de mămăligi în tuci. Tuciul era cât roata carului. Curgeau apele pe noi. Sâmbăta ieşeam din această slujire şi intra altă serie.

După 4-5 ani de la venirea în mânăstire, am fost călugărită. Atunci au venit şi alte patru tinere. Acestea studiaseră Teologia la Sibiu. Au vrut să se călugărească şi Părintele Arsenie le-a trimis la Mânăstirea Bistriţa de Vâlcea, unde urmau să fie şi profesoare la Semi­na­rul Monahal. Eram 16 persoane pe listă pentru a ne călu­gări, dar a fost amânată tunderea noastră o săp­tămână şi au fost călugărite mai întâi aceste patru fete, cu numele: Timoteia, Apolinaria, Paisia şi Heruvima. Timoteia a trăit 104 ani. După o săptămână, am fost călugărită şi eu, cu numele Glicheria.

O conducere pentru păcatele noastre

Nu departe de Mânăstirea Hurezi e Schitul "Sfân­tul Ştefan”. Biserica schitului era veche, afumată, părăsită. Un credincios din Constanţa, care a venit şi a rămas acolo, a făcut curăţenie, a spălat pereţii bisericii, a făcut de jur-împrejur ziduri groase de piatră, chilii, bucătărie şi baie. Şi o cameră mare, unde se lucrau covoare la gherghef, la războiul de ţesut. Am făcut acolo un covor de lână cu culori naturale, aşa cum e oaia: albă, neagră, maro, gri. La Piteşti se duceau co­voarele. Şi într-o zi, m-a întrebat Mama Olga:

- Tu ai făcut covorul cu culori naturale?
- Da.



Părintele Arsenie Boca, în anii petrecuţi la Mănăstirea Sâmbăta

- Trebuie să te duci la Piteşti. Eu tremuram toată. Dacă n-am făcut bine vreo floricică şi mă pedepsesc? Când colo, mi-au dat o diplomă, 200 de lei şi o insignă, ca premiu.

Bătrânului care ajutase la restaurarea schitului, noi îi spuneam Tataia. Locuia şi el la schit, într-o cameră. Maica stareţă de la Horezu, Mihaela Ghişoiu, ucenică a Părintelui Arsenie, m-a dus să stau la Schitul "Sfân­tul Ştefan” şi să am grijă de el, deşi eu la început nu prea voiam. La patru paşi de schit e pădurea, şi ca să mergi de la schit la Mânăstirea Hurezi trebuie să treci peste un râu, pe o punte îngustă cât o scândură. Mi-era cam frică, dar am făcut ascultare. A venit cu mine şi Maria Tavă, o altă maică.

Într-o zi, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, în anii '50, a venit la schit un securist ori miliţian, îmbrăcat civil. Era cu un copil. I-am deschis şi s-a uitat în biserică. A văzut că sunt spălaţi pereţii, că e curat. Erau covoare frumoase pe jos. Când a ieşit din biserică m-a întrebat: - Ce ziceţi dumneavoastră despre conducerea ţării?

- Dacă-i bună, e pentru mântuirea noastră. Iar da­că-i rea, e pentru păcatele noastre, am răspuns eu. După ce a plecat, m-am dus la maica stareţă şi i-am po­vestit.

- Vai, maică, da' cum te-a luminat Dumnezeu să ştii să-i spui aşa!? - a zis bucuroasă Maica Mihaela.

Ajutorul sfinţilor

În perioada cât am fost la mânăstire, am avut timp de câteva zile cangrenă la un picior. Mergeam în gră­dină peste pârleaz, cu baniţa cu cartofi. Era toamnă, era frig, aveam ciorapi de lână şi mi s-au tot frecat până când mi s-a făcut o băşicuţă. Şi mă durea. Mi s-a învineţit piciorul de jos până sus. Trei dintre fetele găsite la poarta mânăstirii ajunseseră doctoriţe. Şi i-au zis mamei Olga că trebuie să merg la Cluj, ori la Târgu-Mureş sau la Bucureşti, că am cangrenă. Mi-au zis maicile să mă duc la Mama Olga, să-mi dea bilet de voie. Da' ce - am zis eu - să-mi taie piciorul!? Noi îl avem aici pe Sfântul Grigorie Decapolitul! La Mâ­năstirea Bistriţa de Vâlcea sunt moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.



Pelerinaj la mormântul părintelui Arsenie Boca, sub soarele fierbinte al acestei veri

M-au dus la infirmerie. A doua zi era prăznuit Sfân­tul Ierarh Spiridon, pe 12 decem­brie. Toată lumea era la priveghere. Eu, la infirmerie, singură, am citit Acatistele Maicii Domnului, al Sfântului Spiridon şi al Sfântului Grigorie Decapolitul. Şi, după câ­te­va zile, m-am dat jos din pat şi m-am dus la masă, la amiază. Doctoriţele s-au minunat: "Vai, da' cum te-ai făcut bine?!”... Uite aşa, m-au ajutat Maica Domnului, Sfân­tul Grigorie, Sfântul Spiridon. Şi m-am dus la biserică. Şi maica crâsnică m-a rugat s-o ajut să cu­reţe în altar, unde vărsase puţin
ulei. Am curăţat pe jos şi am frecat podeaua din întreaga biserică. Şi e mare biserica de la Mânăstirea Bistriţa! Am dat slavă lui Dumne­zeu şi, după două săptămâni, n-am mai ştiut care e piciorul bolnav.

Să cerem mereu ajutorul sfin­ţilor. Nu degeaba a spus Părintele Arsenie că din lumea de dincolo, din Împărăţia Cerească, ne va ajuta mai mult. Atâţia oameni cer ajutorul Părintelui Arsenie, merg în pelerinaj la mormântul său de la Prislop, la Sâmbăta, la Drăgănescu, şi rugă­ciunile lor sunt auzite. Să ne rugăm lui Dumne­zeu, Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu şi Sfinţilor cu credinţă şi cu dragoste. Şi ce e mai bun pentru noi vom primi, că Domnul Iisus Hris­tos ne învaţă: "Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi. (Matei 21, 22)"

Doisprezece bărbaţi m-au cerut în căsătorie, înainte de a merge la mânăstire şi unul după ce am venit de la mânăstire. Toţi îs morţi. Aşa că tot văduvă aş fi fost şi dacă mă măritam. N-am vrut să mă mărit cu nici unul. Nici cel puţin să-l las să mă sărute. Unul dintre cei care mă ceruseră înainte de-a merge la mânăstire, de aici din Ocna, de-acum căsătorit, cu copii - trecuseră mulţi ani - mă întâlneşte într-o zi şi-mi spune că-l doare piciorul şi c-a rugat-o pe fiică-sa să-l ducă la spi­tal, la Sibiu. I-am zis: "Mă, să nu-i laşi să-ţi taie piciorul. Eu am avut cangrenă, m-am rugat Sfin­ţilor şi m-am vindecat”. S-a dus la spital, după două săptămâni i-au tăiat piciorul şi după alte cinci-şase săptămâni a murit.

Monah în mijlocul lumii

La începutul anului 1960, ne-a dat afară din mânăstire, în urma decretului 410.



Altarul de vară

Vă daţi seama, mii de călugări şi de călugăriţe au rămas pe drumuri! Părintele Arsenie fusese şi el scos, fără nici un motiv, din mânăstire, în 1959, şi i se inter­zisese să slujească şi să poarte hainele preoţeşti. Cine a trăit ani buni la mânăstire, unde a dus o viaţă curată, cu slujbe, rugăciune, spovedanie şi cuminecare, ştie cât de greu e să te întorci în lu­me. Domnul Hristos a spus ucenicilor săi: "Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”. (Ioan 15, 20)

Cu referire la acei ani ai ateismului şi cred că şi la vremurile de acum, Părin­tele Arsenie spune într-o predică: "Întruparea lui Iisus în istorie însem­nează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea de după Hristos. În istoria după Hristos se iveşte încă o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceş­tia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că şi aceştia trebuie să vină”.

De la mânăstire am ve­nit aici, la Ocna, dar nu te lăsau acasă, ca să duci o viaţă de monah în mij­locul lumii, să stai re­tras undeva, ci te obligau să te angajezi la oraş. Eu am lucrat la Sibiu. Mai întâi am fost angajată la "Îm­bră­cămintea”, în Piaţa 6 Martie - cum se numea atunci -, ca să cos haine. Şi duminica uneori, şi de Paşti, trebuia să coşi. Trei zile şi trei nopţi am stat odată acolo, de s-a speriat mama, c-a venit la Si­biu şi-a văzut că nu-s acasă. M-a căutat la serviciu şi mi-a zis plângând: "Draga ma­mii, am venit de ieri dimineaţă şi, când am văzut că nici în noap­tea asta n-ai ve­nit, am crezut că ţi s-a în­tâm­plat ceva”. M-a an­gajat apoi fratele meu la Fabrica "13 De­cem­brie”. Am avut grijă şi de Bi­serica "Dintre brazi” din Sibiu, unde era părintele Gherghel.

La Ocna, Părintele Miron Mihăilescu făcea Sfânta Liturghie în fiecare dimineaţă. Când puteam, mergeam să ne cuminecăm cu Tru­pul şi Sângele Dom­nului. Eram odată îm­preună cu o altă mai­că. Şi ea fusese la mâ­năs­tire şi era atunci, la fel ca mine, alungată în lume. Ne-am dus în gară la Sibiu, ca să luăm trenul către Ocna. Să mergem la biserică, să ne îm­păr­tăşim. În gară, l-am zărit pe Părintele Arsenie, în dreptul ultimului ghişeu. Îşi luase bilet de tren şi stătea retras. Ne-am apropiat de Sfinţia sa şi, de la distanţă, ne-a zis: "Fără gesturi, fără ges­turi!”.



Mănăstirea Sâmbăta / Foto: Horia Ţurcanu

Adică, fără să-i cerem blagoslovenie şi să-i să­rutăm mâna. A ştiut că am fost la mânăstire, că suntem călugăriţe, chiar dacă nu mai eram îmbrăcate în haine monahale.

- Vreţi să-mi spuneţi ceva? - ne-a întrebat Părin­tele.

- Da.

- Haideţi acolo, unde se vând ziare.

- Părinte, am fost la mânăstire şi am plecat cu decretul şi ne e tare greu. Ne-am plâns fiecare de acest mare necaz. Dar n-am apu­cat să vorbim mult, că ne-a zis:

- Mă, mie-mi vine trenul, că eu merg la Făgăraş. Da' fără gesturi. Am înţeles că nu voia să atragă atenţia asupra sa. S-a urcat în tren. A deschis geamul şi până dincolo de pod ne-a tot făcut cu mâna. Şi i-am făcut şi noi cu mâna. Şi ne-am simţit mângâiate.

Din 1968, am tot fost la Dră­gănescu, unde Părintele Arsenie a pictat biserica satului, ca să-l văd şi să mă întăresc duhov­ni­ceşte. Am fost martoră la multe discuţii pe care le-a avut Părintele cu oamenii care-l căutau pentru a scăpa de necazurile lor. Spunea Părintele: "Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi. Încer­cările de tot felul sunt binecu­vântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor cu rostul ca din pri­lejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobiş­nuită, care întoarce necazul în bucurie”.

Articol din Formula AS